Există o întrebare care apare mereu atunci când omul creează structuri de putere: ce se întâmplă cu creația atunci când începe să se desprindă de creatorul ei?
Omul creează autoritatea pentru a se proteja de haos. Creează instituții pentru a organiza societatea, statul pentru a asigura ordinea, iar uneori creează sisteme religioase pentru a da sens existenței și pentru a stabili repere morale. Toate pornesc, într'o anumită măsură, din nevoia de ordine.
Problema începe atunci când instrumentul devine scop, iar autoritatea încetează să mai fie un mijloc și începe să pretindă că este o valoare în sine.
Aici se întâlnesc Leviatanul lui Hobbes, Statul lui Nietzsche și Fiara din Apocalipsă.
Leviatanul: monstrul creat pentru protecție
La Hobbes, Leviatanul este puterea colectivă pe care oamenii o creează pentru a se apăra de haos. Individul renunță la o parte din libertatea sa, transferă autoritate suveranului și primește în schimb siguranță și ordine.
Târgul pare rațional: renunțăm la o parte din libertate pentru a nu trăi într-o lume în care fiecare se teme de fiecare. Dar aici apare paradoxul.
Leviatanul este creat pentru a'l proteja pe om, însă pentru a deveni suficient de puternic să'l protejeze trebuie să primească putere asupra lui. Iar puterea are o tendință proprie: odată acumulată, începe să se apere pe ea însăși.
Monstrul creat pentru a proteja omul poate ajunge să'i ceară omului să'l protejeze pe el.
Nietzsche: „Statul este cel mai rece dintre toți monștrii reci”
Nietzsche duce această idee într'o direcție mult mai radicală. El numește statul „cel mai rece dintre toți monștrii reci”.
Statul nu mai apare doar ca un administrator al societății, ci ca o mașină colectivă care vorbește în numele tuturor: „popor”, „bine comun”, „ordine”, „siguranță”. El produce identități colective, valori oficiale și loialități și poate transforma individul într'o piesă a unei abstracțiuni.
Pericolul nu este doar că statul poate să'ți spună ce să faci. Este că poate ajunge să'ți spună pentru ce exiști.
Individul începe să creadă că slujește ceva superior lui, când, de fapt, și'a transferat propria putere unei construcții impersonale.
Aici Leviatanul devine monstrul lui Nietzsche: creația omului care începe să vorbească în locul omului.
Fiara: puterea care cere închinare
Apocalipsa 13 duce această logică și mai departe.
Fiara nu este doar o putere care domină. Ea ajunge să ceară recunoaștere absolută. Nu mai este suficient ca oamenii să'i respecte autoritatea; ei trebuie să i se închine.
Iar aici apare a doua fiară, cea care are „două coarne ca ale unui miel”, dar vorbește „ca un balaur”. Imaginea este importantă tocmai prin contradicția ei: exteriorul sugerează blândețe și legitimitate, în timp ce vocea trădează o altă natură.
Rolul ei este să facă lumea să se închine fiarei dintâi.
Puterea are nevoie, astfel, nu doar de forță, ci și de legitimare. Trebuie să convingă omul că supunerea este legitimă, necesară, morală — poate chiar sacră.
Și aici apare problema autorității religioase.
Când religia devine autoritatea conștiinței
Nu este nevoie să discutăm aici dacă Dumnezeu există sau nu. Problema este una omenească și instituțională: cine controlează conștiința?
Atunci când o instituție religioasă pretinde că vorbește în numele unei autorități absolute și, din acest motiv, propria interpretare nu poate fi criticată, ea dobândește o formă de autoritate care poate deveni absolutistă.
Mecanismul este simplu:
„Noi nu exprimăm doar o opinie, noi transmitem adevărul.”
De aici, critica poate deveni blasfemie, îndoiala — necredință, dezacordul — revoltă.
Mesagerul începe să se confunde cu mesajul, iar instituția cu autoritatea pe care pretinde că o reprezintă.
În acel moment, puterea religioasă nu mai controlează doar comportamentul. Începe să controleze conștiința: ce ai voie să gândești, ce ai voie să pui la îndoială și ce trebuie să consideri adevărat.
Iar ceea ce nu poate fi criticat poate deveni absolut.
Când puterea politică și autoritatea religioasă se întâlnesc
Aici simbolismul Apocalipsei devine deosebit de interesant.
Fiara exercită puterea, iar cealaltă fiară contribuie la legitimarea ei. Una poate reprezenta forța politică; cealaltă, mecanismul care transformă acea forță într'o autoritate acceptată și justificată.
Una poate controla comportamentul, cealaltă poate contribui la controlul conștiinței.
Împreună, ele creează ceva mult mai greu de contestat: o putere care nu mai spune doar „supune'te”, ci „crede că trebuie să te supui”.
Aici fiara devine mai mult decât un monstru politic. Devine imaginea unei puteri care dorește să pătrundă până în interiorul omului.
Poate că toate aceste imagini vorbesc, în fond, despre aceeași tentație umană: ne este frică de haos, așa că inventăm Leviatanul.
Îi dăm putere pentru a ne proteja, apoi uităm că noi l-am creat.
Nietzsche ne avertizează că monstrul poate deveni statul care pretinde să vorbească în numele tuturor.
Apocalipsa duce imaginea până la capăt: monstrul devine fiară atunci când puterea nu mai cere doar ascultare, ci închinare.
Iar când o autoritate religioasă îi oferă acestei puteri legitimitate sacră, controlul poate coborî și mai adânc: de la trup la conștiință.
Atunci omul nu mai este doar condus, este făcut să creadă, si poate că acesta este adevăratul pericol al oricărei puteri absolutizate: nu faptul că îți ia libertatea cu forța, ci faptul că te face să'i dai libertatea singur și apoi să consideri acest lucru o datorie.
Leviatanul începe ca protector, monstrul rece devine stăpân, fiara cere închinare.
Iar omul, cel care a creat puterea pentru a se apăra de haos, ajunge să se teamă de propria creație mai mult decât de haosul de care voia să scape.
Și atunci apare întrebarea care nu mai aparține nici lui Hobbes, nici lui Nietzsche, nici Apocalipsei: ce se va întâmpla în clipa în care omul va începe să transfere aceeași autoritate unei inteligențe artificiale?
Dacă Leviatanul a fost creat pentru a ne proteja de haos, iar statul a ajuns să ne organizeze în numele ordinii, ce se întâmplă când îi oferim unei inteligențe artificiale autoritatea de a decide ce este sigur, adevărat, eficient sau permis?
Va rămâne ea un instrument al omului sau va deveni următorul Leviatan?
Și poate întrebarea cu adevărat neliniștitoare nu este dacă AI va deveni mai inteligentă decât omul, ci câtă autoritate va fi omul dispus să'i ofere înainte să mai fie capabil să'i conteste deciziile.
Pentru că orice putere devine periculoasă în clipa în care omul nu mai spune: „te folosesc”, ci începe să spună: „tu știi mai bine decât mine.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu