Geneza 1 poate fi citită nu doar ca relatarea creației lumii, ci și ca o construcție simbolică a trecerii de la nediferențiat la cosmos, de la experiență la înțelegere, de la existență la conștiință. Fiecare etapă adaugă o condiție prin care realitatea devine tot mai clară, mai structurată și mai locuibilă.
„Pustiu și gol” — realitatea înainte de formă
„Pământul era pustiu și gol; peste fața adâncului de ape era întuneric.”
— Geneza 1:2
Geneza începe înaintea lumii așa cum o cunoaștem. Nu avem încă uscat și mare, zi și noapte, spații distincte, ritmuri, forme de viață și nici omul care să le observe și să le interpreteze. Din punct de vedere simbolic, acesta este nediferențiatul: o realitate în care lucrurile încă nu au primit forma, locul și relațiile prin care vor deveni recognoscibile.
Este important să nu transformăm acest „haos” într'o imagine simplistă a răului. Textul nu descrie o lume rea, ci o realitate aflată înaintea ordonării ei. Filosofic, aici apare o distincție fundamentală: poate exista ceva fără ca acel ceva să constituie încă o lume inteligibilă. O lume devine lume atunci când lucrurile pot fi distinse, relaționate și așezate într'o structură, iar Geneza începe exact cu acest proces.
Există aici și o paralelă filosofică profundă cu existența umană. Omul nu primește lumea ca pe o construcție completă, ci o descoperă, o diferențiază, o interpretează și o organizează treptat. Dacă Geneza descrie nașterea cosmosului, dezvoltarea omului poate fi privită ca nașterea unei lumi în conștiință.
Lumina — apariția diferenței
„Dumnezeu a zis: «Să fie lumină!» Și a fost lumină.”
— Geneza 1:3
Este semnificativ că lumina apare înaintea luminătorilor. Soarele, luna și stelele apar abia în ziua a patra. Prin urmare, în arhitectura textului, lumina din prima zi nu poate fi redusă pur și simplu la lumina solară. Prima intervenție este lumina, iar apoi:
„Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.”
Din punct de vedere simbolic, lumina poate reprezenta primul act al conștiinței: realitatea devine vizibilă, diferențele pot fi percepute, lucrurile pot fi înțelese, iar omul dobândește posibilitatea de a alege în cunoștință de cauză. A vedea înseamnă, înainte de toate, a distinge. Conștiința începe să construiască lumea prin diferențe: eu și celălalt, interior și exterior, adevărat și fals, bine și rău, iar textul adaugă:
„Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte.”
A numi înseamnă a transforma ceva dintr'o prezență indistinctă într'o realitate identificabilă. Ceea ce are nume poate fi recunoscut, memorat, comunicat și introdus în gândire.
Lumina face lumea vizibilă; diferențierea o face inteligibilă.
Cerul — apariția spațiului
„Să fie o întindere între ape și ea să despartă apele de ape.”
— Geneza 1:6
Dacă prima zi introduce diferența, a doua introduce spațiul dintre diferențe. Pentru ca lucrurile să poată exista distinct, trebuie să existe un „între”. Trebuie să existe distanță, delimitare și poziție. O lume fără „între” ar fi o lume în care totul s'ar confunda cu totul. Și în dezvoltarea conștiinței umane apare ceva asemănător. Omul trebuie să descopere că între ceea ce simte și ceea ce face există un spațiu, că între propria perspectivă și perspectiva celuilalt există o diferență, că poate observa o emoție fără să devină în întregime emoția respectivă. Acolo începe reflecția.
Distanța dintre experiență și reacție este unul dintre spațiile în care se naște libertatea.
Pământul — apariția stabilității
„Să se strângă la un loc apele care sunt sub cer și să se arate uscatul!”
— Geneza 1:9
A treia etapă produce ceva esențial: un loc pe care se poate sta. Apele sunt adunate, iar uscatul apare. Dacă ziua întâi introduce diferența și ziua a doua spațiul, ziua a treia introduce stabilitatea. Acum există un „aici”. Există un teritoriu, un spațiu locuibil. Iar imediat după apariția uscatului, pământul începe să producă:
„Iarbă cu sămânță și pomi roditori...”
Ordinea devine fertilă. Omul are nevoie de un asemenea „teren interior” — repere, continuitate, memorie, limite, valori — pentru ca experiențele sale să poată fi integrate într-un sentiment coerent de Sine.
Stabilitatea nu este viața însăși, dar este terenul pe care viața poate crește.
Luminătorii — apariția timpului
„Să fie niște luminători în întinderea cerului... ca să fie niște semne care să arate vremurile, zilele și anii.”
— Geneza 1:14
Lumea dobândește acum ritm. Pentru om, timpul nu este doar succesiunea unor momente. Este ceea ce permite memoriei să lege trecutul de prezent și imaginației să proiecteze viitorul. Omul începe să înțeleagă că lucrurile se întâmplă înainte și după, că ceea ce a dispărut poate reveni, că anumite lucruri pot fi anticipate și că acțiunile de acum pot avea consecințe mai târziu. Din această continuitate se construiește povestea personală.
Din timp se naște continuitatea, iar din continuitate începe să se nască identitatea.
Viețuitoarele — lumea devine relațională
„Să mișune apele de viețuitoare și să zboare păsări deasupra pământului...”
— Geneza 1:20
Realitatea devine dinamică și relațională. Marea și cerul primesc viață. Creația devine mai mult decât o arhitectură, devine ecosistem, iar omul descoperă că lumea nu este făcută doar din obiecte. Este populată de ființe care răspund, iubesc, refuză, pleacă, se întorc, rănesc și protejează. Treptat, lumea devine o rețea de relații. Apare ceva esențial: identitatea se formează și prin raportare la celălalt. Omul nu descoperă doar „cine sunt eu”. Descoperă și „cine ești tu”, iar din relația dintre cele două începe să se contureze lumea umană.
Existența nu este doar „eu sunt”. Este și „eu sunt în raport cu...”
Omul — lumea devine conștientă de ea însăși
„Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.”
— Geneza 1:26
Aici Geneza ajunge la conștiință. Într'o lectură filosofică, omul este momentul în care lumea devine capabilă să se privească pe ea însăși. Omul nu doar trăiește în lume. Poate să se întrebe ce este lumea. Și mai ales poate să se întrebe ce este el însuși. Poate privi o amintire și întreba ce înseamnă. Poate privi moartea și întreba ce este viața. Poate privi propriile acțiuni și întreba dacă sunt bune sau rele. Apare conștiința reflexivă: capacitatea de a transforma propria existență într'o întrebare.
Stăpânirea — conștiința devine responsabilitate
„Umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți...”
— Geneza 1:28
Omul nu primește doar conștiință, primește putere și responsabilitate. Dacă poate înțelege, poate interveni. Poate transforma lumea. Poate construi sau distruge, poate organiza sau dezorganiza. Cu cât omul poate face mai mult, cu atât devine mai responsabil pentru ceea ce face cu această putere.
Conștiința este privilegiul de a înțelege, dar și povara de a răspunde pentru ceea ce ai înțeles.
„Foarte bun” — lumea ca întreg
„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune.”
— Geneza 1:31
Nu doar lucrurile individuale sunt bune. Întregul este bun.
O lume nu este o grămadă de obiecte puse unul lângă altul. Este o structură de relații. Lumina are sens în raport cu întunericul. Pământul în raport cu apa. Ziua în raport cu noaptea. Viața în raport cu mediul. Omul în raport cu întreaga creație. Sensul apare și din relație.
Ziua a șaptea — oprirea
„În ziua a șaptea Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse.”
— Geneza 2:2
Creația se termină prin oprire, nu prin producție infinită, ci prin odihnă. Din punct de vedere existențial, aici apare trecerea de la a face la a fi. După ce lumea a fost construită, ea poate fi contemplată. Poți să privești ceea ce există fără să trebuiască imediat să'l modifici.
Geneza descrie, în textul ei, nașterea unei lumi ordonate. În lectura filosofică pe care o construim aici, ea poate deveni și imaginea nașterii unei lumi în conștiință.
Cosmosul este realitatea devenită ordine. Conștiința este experiența devenită lume.
Iar omul se află exact la întâlnirea celor două: trăiește într'o lume pe care nu a creat'o, dar pe care este capabil să o înțeleagă, să o transforme și, prin propriile alegeri, să'i dea o parte din sensul ei.
De aceea, Geneza este foarte frumoasă: creația culminează în odihnă, iar omul este invitat să intre în ea. Nu să creeze la nesfârșit, nu să controleze la nesfârșit, nu să rătăcească la nesfârșit.
Să ajungă, în sfârșit, Acasă în propria existență.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu