„Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare...”
— Apocalipsa 16:18–19
Omul poate trăi foarte mult timp într'un Babilon pe care nu îl recunoaște ca Babilon. Își construiește o cetate interioară din identități, convingeri, explicații, speranțe, frici și povești despre sine, iar această cetate îi oferă orientare și stabilitate: îi spune cine este, ce este lumea și cum trebuie înțeles ceea ce i se întâmplă. Cu timpul, zidurile devin atât de familiare încât omul uită că sunt ziduri și începe să confunde construcția cu realitatea însăși. Dar aceeași dinamică poate exista și la nivelul unei societăți: și societatea își construiește o cetate din instituții, ideologii, norme, mituri colective, simboluri, ierarhii și povești despre propria identitate, iar când această construcție devine suficient de veche și de puternică, începe să fie considerată nu o creație omenească, ci ordinea firească a lumii.
În acest sens, Babilonul poate fi înțeles ca o construcție care și'a uitat propria natură de construcție. Individul își apără imaginea despre sine, societatea își apără imaginea despre ea însăși; individul își justifică contradicțiile, societatea își justifică propriile contradicții prin ideologii, tradiții, instituții sau discursuri oficiale. Individul poate ajunge să creadă că, dacă se consideră un om bun, atunci și ceea ce face trebuie să fie bun; societatea poate ajunge să creadă că, dacă se consideră dreaptă, civilizată sau legitimă, atunci și ceea ce face trebuie să fie legitim. În ambele cazuri, identitatea începe să fie mai importantă decât adevărul.
Așa apare confuzia propriu'zisă. Nu mai este doar faptul că oamenii nu se înțeleg între ei, ci faptul că își pierd criteriul prin care pot distinge realitatea de interpretarea ei. Harta devine mai importantă decât teritoriul, explicația decât experiența, imaginea decât realitatea. Omul nu mai întreabă „Ce este adevărat?”, ci „Ce trebuie să fie adevărat pentru ca lumea mea să rămână în picioare?”. Iar societatea face același lucru la scară mai mare: nu mai întreabă ce se întâmplă în realitate, ci ce trebuie spus despre ceea ce se întâmplă pentru ca ordinea existentă să poată continua.
De aceea, înaintea marilor transformări apar semne.
„Fulgerele” pot fi acele momente scurte de claritate în care ceva ascuns este luminat pentru o clipă: la individ, o contradicție interioară devine vizibilă; la nivel social, un eveniment, o criză, o nedreptate sau o voce publică dezvăluie ceea ce sistemul prefera să nu vadă. Apoi vin „glasurile”: întrebările care încep să circule, intuițiile care devin conștiente, adevărurile pe care oamenii încep să le formuleze. Iar „tunetele” sunt ecoul lor: neliniștea care se răspândește atunci când explicația veche nu mai poate absorbi ceea ce oamenii văd. Și totuși cetatea rămâne în picioare. Pentru că Babilonul nu oferă numai minciună. Oferă și ordine, apartenență și siguranță. Individul se teme să'și piardă identitatea; societatea se teme să-și piardă coeziunea. De aceea, când adevărul începe să amenințe structura, apar mecanismele de apărare: individul își justifică faptele, caută vinovați și își rescrie povestea; societatea își justifică instituțiile, caută dușmani și își rescrie istoria. Individul își reprimă contradicțiile, societatea le împinge la periferie. Ceea ce nu poate fi acceptat în interior este proiectat în exterior.
Apoi vine cutremurul.
Cutremurul nu este o idee nouă și nici o simplă schimbare de opinie. Este momentul în care realitatea exercită mai multă presiune decât poate suporta sistemul prin care individul sau societatea și'au organizat existența. Pentru individ, experiența devine mai mare decât povestea despre sine. Pentru societate, realitatea devine mai mare decât ideologia prin care societatea se explică pe sine. O experiență, o criză, o dezvăluire, un conflict sau acumularea unor contradicții poate face imposibilă continuarea vechii povești fără deformarea realității.
Atunci se zdruncină temelia.
Ceea ce părea solid începe să se clatine, ceea ce părea evident devine îndoielnic, ceea ce oferea orientare nu mai poate orienta. Individul descoperă că unele dintre certitudinile sale se sprijineau unele pe altele fără să aibă o temelie reală; societatea descoperă că unele dintre valorile și instituțiile sale funcționau nu pentru că erau adevărate, ci pentru că fuseseră susținute suficient de mult timp.
Cetatea începe să crape.
Și nu se prăbușesc doar zidurile principale. Cad și cetățile din jurul lor: justificările, raționalizările, explicațiile secundare, idealizările, miturile, imaginile despre sine și toate structurile care susțineau vechea ordine. Când temelia se mișcă, cade nu doar ceea ce era fals în mod evident, ci și ceea ce părea adevărat numai pentru că era sprijinit de restul construcției.
Abia atunci Babilonul devine vizibil.
Cât timp omul locuiește în el, îl numește realitate. Când începe să se prăbușească, îi vede adevărata natură. Înțelege că nu era doar cine credea că este, ci și povestea pe care o construise pentru a putea suporta cine era. Societatea descoperă, la rândul ei, că nu este doar ceea ce spune despre sine, ci și ceea ce face atunci când propriile principii sunt puse la încercare.
Aici apare paralela dintre individ și societate în forma ei cea mai dură: amândoi pot supraviețui mult timp prin mecanisme de apărare, dar niciunul nu poate transforma realitatea la nesfârșit fără să fie, în cele din urmă, transformat de ea.
Ceea ce individul refuză să vadă în sine poate deveni simptom; ceea ce societatea refuză să vadă în structura ei poate deveni criză. Frica reprimată poate reveni ca agresivitate, vinovăția neasumată ca justificare, neputința ca nevoie de control; la nivel colectiv, fricile pot deveni intoleranță, umilințele resentiment, neputința autoritarism, iar contradicțiile acumulate pot izbucni sub forma conflictului social.
Aici se leagă și imaginea lăcustelor din Apocalipsa 9. După deschiderea fântânii adâncului, fumul întunecă soarele și văzduhul, iar din fum ies lăcustele. Ca imagine psihologică și socială, ordinea este semnificativă: mai întâi se întunecă percepția, apoi apar forțele care se hrănesc din această obscuritate. Ceea ce nu a fost integrat nu dispare; revine într'o formă modificată și începe să consume omul sau societatea care l'a reprimat. De aici putem înțelege metafora metabolismului realității. Viața nu înseamnă simplă acumulare, ci transformare și circulație. Tot ceea ce este viu primește, prelucrează, elimină, dăruiește și devine altceva. Un organism care nu mai poate elimina ceea ce trebuie eliminat se intoxica; un sistem care nu mai poate transforma ceea ce primește începe să acumuleze ceea ce nu mai poate integra. Același lucru se poate întâmpla cu omul și cu societatea. Un individ sănătos trebuie să poată primi o experiență și să se lase schimbat de ea; o societate sănătoasă trebuie să poată primi informația care o contrazice, să'și recunoască greșelile și să'și modifice instituțiile atunci când realitatea o cere. Când nu mai poate face asta, metabolismul se blochează. Individul transformă orice experiență într'o confirmare a propriei povești; societatea transformă orice realitate într'o justificare a propriului sistem.
Atunci ceea ce trebuia să fie hrană devine toxină.
Adevărul este primit, dar nu mai produce transformare. Contradicția este întâlnită, dar este justificată. Greșeala este descoperită, dar este atribuită altcuiva. Realitatea intră în sistem și iese din el sub forma aceleiași certitudini. Babilonul devine un metabolism închis.
De aceea ceea ce nu este integrat începe să consume. Frica nerecunoscută devine agresivitate, vinovăția neasumată devine justificare, neputința devine control, resentimentul devine ideologie. La nivel social, ceea ce nu poate fi metabolizat este împins către margine, transformat în dușman, reprimat sau negat, până când revine cu o forță pe care sistemul nu o mai poate controla.
În acest sens, Babilonul nu este doar o cetate a minciunii, ci o cetate a stagnării: o structură care refuză să mai fie transformată de realitate, iar cutremurul este momentul în care această stagnare devine imposibilă.
Pentru individ, el poate însemna prăbușirea unei identități. Pentru societate, prăbușirea unei ideologii, a unei instituții, a unei ordini sau a unei imagini colective despre sine. În ambele cazuri, durerea vine din aceeași sursă: ceea ce trebuia să ofere stabilitate devenise între timp o închisoare.
Dar tocmai aici se află paradoxul: cutremurul pare o catastrofă, însă poate fi și începutul vederii. Nu realitatea se prăbușește, ci interpretarea prin care omul sau societatea se apărau de realitate.
Adevărata transformare nu constă, prin urmare, în a construi un Babilon nou peste ruinele celui vechi. Individul poate schimba o ideologie cu alta, o identitate cu alta, o certitudine cu alta; societatea poate schimba un regim, un discurs sau o instituție și poate recrea aceeași structură sub un alt nume. Dacă mecanismul interior rămâne neschimbat, Babilonul se reconstruiește.
Ieșirea adevărată începe atunci când construcția nu mai este confundată cu realitatea, când omul poate suporta să nu știe, să se răzgândească, să recunoască o greșeală și să lase experiența să'l transforme, iar societatea poate face același lucru cu propriile sale mituri, instituții și certitudini.
Pentru că Babilonul interior și Babilonul exterior se hrănesc reciproc: individul construiește societatea din propria psihologie, iar societatea reconstruiește aceeași psihologie în individ prin educație, norme, instituții și recompense.
De aceea prăbușirea unuia fără transformarea celuilalt nu este suficientă.
Poate că acesta este sensul cel mai profund al cutremurului: nu doar că o cetate cade, ci că devine imposibil să mai trăiești în ea ca și cum ar fi realitatea însăși. Iar ceea ce rămâne după prăbușire este tocmai întrebarea pe care Babilonul o făcea imposibilă:
Ce este adevărat atunci când nu mai ai nevoie să aperi ceea ce ai crezut că ești?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu