Babilonul nu este doar numele unui oraș, ci ajunge să desemneze o întreagă ordine a existenței. Originea simbolului se află în Geneza, la Babel, unde oamenii încearcă să construiască un oraș și un turn „al cărui vârf să atingă cerul”, pentru a'și face un nume și pentru a nu fi împrăștiați pe tot pământul. Răspunsul este „încurcarea limbii”, astfel încât oamenii nu se mai pot înțelege între ei. De aici vine asocierea tradițională dintre Babel și confuzie.
Dar în Apocalipsă simbolul este mult mai dezvoltat: Babilonul devine „Babilonul cel mare”, „mama curvelor”, o putere care se așază peste ape, seduce împărații, îmbată popoarele și se îmbracă în bogăție, putere și splendoare. Prin urmare, biblic vorbind, Babilonul poate fi înțeles ca o construcție umană care ajunge să se absolutizeze și să pretindă că poate organiza existența independent de adevăr; este o ordine care transformă puterea în valoare, aparența în adevăr, acumularea în scop și propria construcție în realitate ultimă. În Geneza, omul construiește Babel pentru a'și face un nume; în Apocalipsă, Babilonul ajunge să aibă o asemenea putere încât „pământul” se lasă sedus de el. Simbolul evoluează, deci, de la confuzia produsă prin ruperea comunicării la confuzia devenită sistem: nu mai este doar faptul că oamenii nu se înțeleg, ci faptul că întregul sistem de semnificații prin care încearcă să înțeleagă lumea este contaminat. Omul nu mai știe doar ce spune celălalt; începe să nu mai știe ce este adevărat. De aceea Babilonul poate fi citit psihologic ca o stare în care realitatea este acoperită de straturi succesive de interpretări, identități, credințe, justificări, dorințe și frici, până când omul nu mai distinge între ceea ce există și povestea pe care și'a construit'o despre ceea ce există. El nu mai întreabă „ce este?”, ci „ce trebuie să fie adevărat pentru ca lumea mea să rămână coerentă?”. Iar în momentul în care o astfel de construcție devine indispensabilă pentru identitatea omului, adevărul însuși devine o amenințare, pentru că orice fapt care contrazice construcția poate produce prăbușirea întregului edificiu. Babilonul este, în acest sens, confuzia care a devenit arhitectură.
Aici intră extraordinar de bine Apocalipsa 9 și imaginea lăcustelor. După ce „steaua” cade și primește cheia fântânii adâncului, fântâna este deschisă și din ea se ridică fum, iar fumul întunecă soarele și văzduhul. Abia după întunecarea luminii apar lăcustele. Ordinea este importantă: mai întâi se întunecă percepția, apoi apar forțele care se dezvoltă în această obscuritate. Lăcustele nu sunt descrise ca niște insecte obișnuite; au înfățișări amestecate — cai de război, fețe de oameni, păr de femeie, dinți de lei, platoșe și cozi de scorpii. Sunt o imagine compozită, o combinație de elemente recognoscibile care, reunite, produc ceva monstruos. Ele nu atacă iarba, verdeața și copacii, ci oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu. Adica, forța care iese din adânc nu distruge mai întâi lumea, ci atacă omul. Nu vegetația este problema; conștiința umană este terenul atacului. Iar chinul lor nu omoară imediat: oamenii caută moartea și nu o găsesc. Imaginea este astfel mai apropiată de o formă de devastare interioară decât de o simplă exterminare. Omul continuă să existe, dar nu mai poate locui confortabil în propria existență.
Dacă punem cele două imagini împreună, Babilonul și lăcustele pot descrie două momente ale aceluiași proces: Babilonul este sistemul de confuzie, iar lăcustele sunt ceea ce începe să se manifeste în omul care trăiește în această confuzie. Babilonul construiește mediul în care adevărul este fragmentat și amestecat cu interpretarea; fumul este pierderea clarității; lăcustele sunt consecințele psihice ale acestei pierderi de discernământ. Ele sunt ceea ce apare atunci când ceea ce nu este înțeles, integrat sau transformat începe să lucreze împotriva celui care îl poartă.
Realitatea însăși funcționează ca un metabolism, în care viața nu înseamnă acumulare, ci transformare și circulație: tot ceea ce este viu primește ceva din afară, îl prelucrează, îl transformă și îl restituie într'o altă formă; nimic viu nu poate exista prin simpla conservare a propriei stări, pentru că viața presupune schimb, pierdere, asimilare, eliminare și devenire. Un organism care nu mai schimbă nimic cu mediul începe să moară; o celulă care nu mai elimină ceea ce trebuie eliminat se intoxică; un sistem care nu mai poate transforma ceea ce primește începe să acumuleze ceea ce nu mai poate integra. În această metaforă, Babilonul este un sistem care și'a blocat metabolismul: el nu mai transformă realitatea prin contact viu cu ea, ci începe să o consume și să o recircule în interiorul propriilor explicații. Primește experiențe, dar le interpretează astfel încât să nu'i modifice structura; primește contradicții, dar le justifică; primește adevăruri incomode, dar le transformă în explicații convenabile; primește realitatea, dar nu îi permite să'l transforme. Astfel, ceea ce trebuia să fie informație devine intoxicare, ceea ce trebuia să producă schimbare devine justificare, iar ceea ce trebuia să fie experiență devine combustibil pentru aceeași poveste.
De aceea Babilonul nu este pur și simplu minciuna.
Este ceva mai subtil și poate mai periculos: este capacitatea de a transforma aproape orice adevăr într'un element care menține sistemul intact. Poți introduce adevărul într'un sistem fals și sistemul îl poate digera fără să se schimbe. Poți citi, crede, interpreta, argumenta, acumula informație și totuși să rămâi exact acolo unde erai, pentru că nimic din ceea ce primești nu mai are puterea de a te transforma. Ai construit un metabolism închis: totul intră și totul se întoarce sub forma aceleiași certitudini.
În acest punct, lăcustele capătă o semnificație și mai puternică. Ceea ce nu a fost transformat începe să te consume. Frica pe care nu ai putut să o recunoști devine agresivitate; vinovăția pe care nu ai putut să o asumi devine justificare; contradicția pe care nu ai putut să o integrezi devine ură; dorința reprimată devine obsesie; neputința devine nevoie de control; adevărul refuzat devine resentiment.Ceea ce nu poate fi integrat nu dispare; își schimbă forma și revine din adânc ca forță care ne consumă.
Asta explică și de ce lăcustele nu omoară. Ele chinuiesc. Pentru că există o diferență între distrugere și transformare. O structură psihică poate deveni insuportabilă înainte de a deveni abandonabilă. Omul poate ajunge să nu mai suporte cine a devenit, fără să știe încă cine ar putea fi după ce renunță la acea formă. Este spațiul dintre două identități, dintre două ordini, dintre vechea hartă și absența unei hărți noi. De aceea „vor căuta moartea și n'o vor găsi” poate fi citit existențial ca imaginea unei conștiințe care nu mai poate continua în forma veche, dar încă nu știe cum să moară față de ea.
Și atunci se leagă totul: Babilonul este confuzia devenită sistem; fumul este percepția întunecată de acest sistem; lăcustele sunt ceea ce iese din adânc atunci când confuzia începe să lucreze în om; cutremurul este presiunea realității care fisurează construcția; iar metabolismul este legea mai profundă care obligă tot ceea ce trăiește să transforme ceea ce primește. Ceea ce refuză transformarea se închide, ceea ce se închide începe să acumuleze, ceea ce acumulează fără să circule se degradează, iar ceea ce nu poate fi integrat trebuie, în cele din urmă, descompus pentru a putea reintra în flux.
Poate că aceasta este una dintre cele mai radicale idei ascunse în întregul fir: realitatea nu trebuie să te distrugă pentru a te transforma; este suficient să nu mai poți rămâne ceea ce ai fost. Iar Babilonul devine periculos tocmai atunci când omul încearcă să oprească această transformare și să'și conserve identitatea cu orice preț. Atunci viața, care cere circulație, devine stagnare; adevărul, care cere integrare, devine doctrină; experiența, care cere transformare, devine justificare; iar ceea ce trebuia să fie metabolism devine intoxicație.
În cele din urmă, ieșirea din Babilon nu înseamnă să găsești o altă cetate în care să te ascunzi, ci să redeschizi circuitul dintre tine și realitate: să lași ceea ce vezi să te transforme, să lași ceea ce doare să fie metabolizat, să lași ceea ce este fals să moară, să nu mai acumulezi identități și certitudini doar pentru a te proteja și să accepți că a fi viu înseamnă tocmai să nu fii niciodată complet închis în forma în care te'ai recunoscut ieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu