Pentru că omul nu percepe niciodată realitatea în forma ei brută, ci o întâlnește printr'o rețea de amintiri, așteptări, frici, atașamente și semnificații pe care le'a acumulat de'a lungul vieții, iar ceea ce numește „realitate” este adesea rezultatul întâlnirii dintre ceea ce există în afară și ceea ce aduce el înăuntru, de aceea doi oameni pot trece prin aceeași situație și pot pleca din ea cu două realități complet diferite, fiecare convins că a văzut lucrurile exact așa cum au fost, când, de fapt, fiecare a văzut ceea ce sistemul său psihic era pregătit să recunoască, să teamă sau să dorească.
Mintea nu este o cameră de filmat, ci un interpret. Selectează, completează golurile, anticipează, atribuie intenții și construiește continuitate acolo unde există doar fragmente. Iar când interpretarea se repetă suficient de mult, omul încetează să o mai perceapă ca interpretare și începe să o numească realitate.
Aici apare una dintre cele mai subtile forme de autoamăgire: omul nu mai apără doar o opinie, ci apără o lume întreagă construită în jurul acelei opinii. Dacă se vede permanent ca victimă, va observa mai ales dovezile nedreptății. Dacă se vede ca fiind respins, va detecta respingerea în gesturi neutre. Dacă se vede ca fiind superior, va transforma slăbiciunile celorlalți în confirmări ale propriei valori. Dacă se vede ca fiind lipsit de valoare, chiar și iubirea poate deveni suspectă, pentru că nu se potrivește cu povestea pe care o are despre sine. Astfel, omul nu mai caută adevărul, ci confirmarea unei identități deja construite.
Și aici psihicul devine pervers de eficient: preferă o durere cunoscută unei realități care îi cere să'și reconstruiască imaginea despre sine. Un om poate suferi ani întregi într'o poveste falsă și totuși să o apere cu disperare, pentru că povestea îi oferă continuitate. Dacă renunță la ea, nu pierde doar o explicație, pierde personajul pe care îl juca în propria viață. Victima trebuie să renunțe la avantajul psihologic al victimei. Salvatorul trebuie să accepte că nu poate salva pe toată lumea. Omul puternic trebuie să recunoască frica. Omul lucid trebuie să recunoască faptul că și el se poate înșela. Omul care se consideră profund trebuie să descopere cât de multă vanitate poate exista chiar și în profunzime.
Asta face introspecția atât de dificilă. Nu pentru că este greu să găsești lucruri urâte în tine, ci pentru că uneori descoperi că și lucrurile de care erai mândru au o motivație amestecată. Poți fi generos și să vrei să fii admirat. Poți fi principial și să folosești principiile ca să controlezi. Poți fi lucid și să folosești luciditatea ca armură împotriva vulnerabilității. Poți detesta manipularea și, în același timp, să manipulezi prin retragere, tăcere, superioritate morală sau victimizare. Poți spune „eu vreau doar adevărul” și, în adâncime, să vrei ca adevărul să fie exact cel care îți confirmă imaginea despre tine.
Aici începe adevărata muncă interioară: nu când descoperi că ceilalți proiectează, ci când observi că și propria ta luciditate poate deveni o proiecție.
Atunci omul începe să distingă între ceea ce vede și ceea ce adaugă. Între fapt și interpretare. Între intenția celuilalt și intenția pe care i'o atribuie. Între ceea ce s'a întâmplat și povestea construită ulterior în jurul acelui lucru. Între o rană reală și sensul pe care l'a atașat acelei răni. Este o diferență enormă. „M'a rănit” poate fi un fapt. „M'a rănit pentru că nu am fost suficient” este deja o interpretare. „Oamenii sunt așa” este o generalizare. „Eu sunt condamnat să pățesc asta” este identitate. Iar omul care nu separă aceste niveluri ajunge să transforme un eveniment într'o sentință asupra întregii sale existențe.
Luciditatea adevărată începe tocmai prin această separare. Nu mai întrebi doar „cine este vinovat?”, ci și „ce este fapt aici, ce este interpretarea mea și ce aduc eu în ecuație?”. Nu pentru a absolvi pe celălalt, ci pentru a nu'i oferi puterea de a'ți construi întreaga realitate interioară. Asumarea nu înseamnă să spui „totul este vina mea”. Asta este doar o altă formă de narcisism, de data aceasta inversat. Înseamnă să poți spune: „Nu am ales tot ce mi s'a întâmplat, dar particip la ceea ce fac din ceea ce mi s'a întâmplat.”
Și poate aici este diferența dintre vinovăție și responsabilitate. Vinovăția întreabă: „Cine a greșit?” Responsabilitatea întreabă: „Ce fac eu acum cu ceea ce există?” Vinovăția privește înapoi și caută un vinovat. Responsabilitatea privește înainte și caută o posibilitate de acțiune. Prima poate deveni o închisoare. A doua redeschide libertatea.
În cele din urmă, trezirea psihologică nu este descoperirea unui „eu adevărat” perfect, ascuns undeva sub toate straturile. Asta ar fi doar o altă poveste frumoasă. Este mai degrabă capacitatea de a suporta faptul că în tine coexistă lucruri incompatibile: iubire și resentiment, generozitate și egoism, curaj și frică, luciditate și autoamăgire, nevoie de libertate și nevoie de a fi iubit, dorință de adevăr și dorința foarte omenească de a avea dreptate.
Omul devine mai liber nu când scapă de contradicții, ci când încetează să mai aibă nevoie să pretindă că nu le are.
Iar poate cea mai grea formă de luciditate este aceasta: să nu mai folosești nici măcar propria luciditate pentru a te ascunde de tine.
Pentru că și acolo poate apărea ego'ul, foarte elegant, foarte cultivat și cu ochelari pe nas, spunând: „Eu nu sunt ca ceilalți. Eu îi văd.”
Și exact în clipa aceea ar trebui să apară întrebarea:
„Bine. Dar pe tine cine te vede?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu