A greși te face vinovat, a refuza adevărul despre greșeală te corupe, a'ți ucide conștiința pentru a putea numi răul bine înseamnă să renunți la ceea ce, în sens moral, te făcea OM.
La început, conștiința spune: "Ai făcut rău."
Omul poate să suporte această durere și să'și asume.
Dacă refuză, începe să'și construiască explicații. Nu schimbă fapta — schimbă povestea despre faptă. Cu fiecare justificare, adevărul devine puțin mai incomod, iar minciuna puțin mai ușor de locuit. În timp, apare ruptura dintre ceea ce omul știe și ceea ce își permite să creadă.
Ca să nu mai simtă conflictul, își amorțește conștiința. Apoi nu mai este suficient să nu se judece pe sine: trebuie să respingă și tot ceea ce îl obligă să se judece. De aceea poate ajunge să urască omul care îi spune adevărul, nu pentru că acel om minte, ci pentru că îi tulbură liniștea construită pe minciună. În punctul acela, mecanismul psihologic s'a inversat. Conștiința, care trebuia să judece fapta, este judecată și redusă la tăcere. Adevărul, care trebuia să'l îndrepte, devine dușman. Iar justificarea, care trebuia să fie doar o explicație, devine apărarea unei identități.
Și ceea ce se întâmplă într'un om se poate întâmpla și într'o familie, într'un grup, într'o societate. Oamenii se pot apăra reciproc de propria conștiință.
O minciună repetată de unul devine explicația acceptată de mai mulți, apoi devine normă, apoi devine limbaj. În acel moment, nu mai este nevoie ca fiecare om să fie convins că răul este bine. Este suficient ca nimeni să nu mai aibă curajul să spună că este rău. Masele pot face ceea ce individului i'ar fi mai greu să facă singur: pot transforma vinovăția în justificare colectivă.
"Toți fac asta.", "Așa sunt vremurile.", "Așa funcționează lumea.", "Nu noi am început.", "Nu se putea altfel."
Și, treptat, responsabilitatea se dizolvă într'un „noi” atât de mare încât nimeni nu se mai simte răspunzător. Globalizarea poate amplifica mecanismul nu pentru că ar fi, în sine, bună sau rea, ci pentru că face ca justificările, indignările, fricile și minciunile să circule la o scară fără precedent.
O faptă particulară poate fi ruptă din context, reinterpretată, repetată de milioane de ori și transformată într'o versiune colectivă a realității. Când suficient de mulți oameni repetă aceeași versiune, presiunea nu mai este doar asupra conștiinței celui care a greșit, ci asupra celui care refuză să mintă împreună cu ceilalți. Dar mecanismul rămâne același și într'o situație aparent mică: într'o relație, într'o familie, între doi oameni. Cineva face ceva ce știe că este greșit. Este confruntat. În loc să spună "da, am făcut asta", schimbă sensul faptei, schimbă contextul, schimbă victima în vinovat, schimbă adevărul până când poate trăi cu propria imagine.
Iar aici se întâlnesc individul și masa. Ceea ce o societate face la scară mare, omul poate face în propria lui viață. Amândoi pot ajunge la același punct: nu mai apără adevărul, ci versiunea de sine care trebuie să rămână nevinovată. În cele din urmă, nu mai apără doar o faptă. Își apără minciuna despre sine. Iar când această minciună devine colectivă, cel care spune adevărul nu mai este doar incomod — devine o amenințare pentru întregul sistem care s'a construit în jurul minciunii.
Atunci adevărul nu mai este respins pentru că ar fi fals. Este respins tocmai pentru că este adevărat. Iar omul, grupul sau societatea care ajunge să urască adevărul și pe cel care îl rostește pentru că adevărul le amenință imaginea despre sine nu mai încearcă să repare ceea ce a făcut. Încearcă să distrugă martorul, pentru ca fapta să poată rămâne nepedepsită în propria lor conștiință.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu